Cartea de debut i-a adus lui N.C. Munteanu premiul „Observatorului Cultural“ şi locul întîi în topul „Dilematecii“.

Cristian Teodorescu: Cum vă simţiţi în rolul de scriitor de top?

N.C. Munteanu: Scriitor? De top? Glumiţi! Mai lipsea să ziceaţi şi „carte frumoasă, cinste cui te-a scris“ ca să şi rîd. Scriitor nu sînt, iar cartea pe care figurează numele meu n-a făcut din mine un scriitor.

„Ultimii şapte ani de acasa“ e un „gunoi“! O parte a gunoiului comunist, cea produsa de singura instituţie comunistă care a funcţionat cu adevărat, Securitatea. În acest gunoi am trăit aproape cinci decenii şi miasmele ne otrăvesc viaţa şi astăzi. Meritul meu, dacă de merit poate fi vorba, este de a fi răscolit acest gunoi şi de a-l fi expus public şi, odată cu el şi pe mine, aproape la limita indecenţei. Am făcut-o, deşi nu mi-a fost uşor. În plan personal am plătit scump îndrăzneala, plătesc încă. Dar trebuia, era de datoria mea s-o fac!

Revista „Observator Cultural“, căreia îi mulţumesc pentru premiu, pentru tot ce a făcut atât pentru carte, cât şi pentru mine, a onorat nu cartea, ci „atitudinea“. Am expus public mecanismele unei instituţii abjecte, în care am intrat de bună voie şi care ar fi putut să mă zdrobească.

C.T.: Cît despre „top“?

N.C.M.: Despre ce top poate fi vorba în cazul unei cărţi din care abia s-au vîndut o mie de exemplare, la care s-a adăugat o suplimentare de tiraj de 500 de exemplare? Dacă fiecare anticomunist sau fiecare dintre cei care m-au acuzat de abominabile infamii ar fi cumpărat un exemplar e puţin probabil că eu aş fi devenit mai bogat, dar în mod sigur ei ar fi fost mai informaţi. Din păcate, citim puţin, vorbim mult şi facem pe procurorii fără să fi citit dosarul. Şi poate ne închipuim că prin uitare exorcizăm răul pe care l-am trăit. Cred că e o greşeală.

C.T.: Care dintre confraţii dvs. de proză nonficţională, români şi străini, vă plac în mod special?

N.C.M.: Preţuiesc prea mult cărţile pe care le iubesc pentru a mă lăsa tentat de vanitatea de a mă considera confrate cu autorii lor. Dar sînt un cititor bun, curios şi constant. În dezordinea lecturilor, fără pretenţia vreunei ierahizări: Ion Ioanid (care nu s-a considerat scriitor), Nicolae Steinhardt, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Lucian Boia, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, I.D. Sârbu, Florin Constantin Pavlovici şi, nu în ultimul rînd, Paul Goma, apoi toţi cei care au scris cărţi despre lumea comunistă (de la Pavel Cîmpeanu, la Ion Ianoşi, de la Marius Oprea, la Smaranda Vultur şi Ruxandra Cesereanu şi încă mulţi alţii), iar pentru juranalele lor, Monica Lovinescu, Mircea Zaciu, Florenţa Albu, Pericle Martinescu şi Tia Şerbănescu.

Dintre străini, toţii disidenţii, de oriunde ar fi, în frunte cu Soljeniţîn, plus Li Zhisui, care a scris o carte extraordinară despre Mao Tze Dun şi despre comunsimul chinezesc, plus Stéphane Courtois şi prietenii lui, plus un scriitor pe linia de frontieră dintre ficţiune şi realitate, Péter Esterházy, autorul a două cărţi de excepţie: „Harmonia caelestis“ şi „Revu et corrigé“, care trebuie citite în această ordine. Pentru că prima este un monument dedicat tatălui, iar a doua răsturnarea monumentului aceluiaşi tată care timp de două decenii a fost informator al securităţii maghiare.

C.T.: De ce nu scrieţi proză de ficţiune?

N.C.M.: Pentru că nu sînt scriitor. Pentru că n-am talent, pentru că n-am multe alte calităţi pe care meseria de scriitor le prespune, unele se mai şi învaţă, iar eu nu mai am timp. Se scriu şi făra mine destule cărţi proaste. De ce să fiu un scriitor prost, hai, mediocru, cînd pot să fiu un cititor bun?

C.T.: Care sînt ficţionarzii români contemporani pe care îi ţineţi la îndemînă?

N.C.M.: Radu Cosaşu – „Supravieţuiri“, Gabriel Liiceanu – „Uşa interzisa“, Tia Şerbănescu – „Femeia din fotografie“, Filip Florian – „Degete mici“, Florina Ilis – „Cruciada copiilor“, Petru Cimpoeşu – „Simion Liftnicul“, Mircea Cărtărescu – „Orbitor“, „Aripa dreaptă“. Mai sînt şi alţii.

C.T.: Nu vă întreb nimic despre Paul Goma, că mă dă în judecată. Totuşi…

N.C.M.: Paul Goma e unul dintre puţinii noştri contemporani care a avut curajul să se opună deschis unui regim comunist scelerat şi unui dictator şi mai scelerat, care încă din 1977 dădea serioase semne de paranoia. Prin gestul lui Goma ne-a arătat că împotrivirea e posibilă, că putem şi avem dreptul să spunem şi nu, că aparatul represiv era mai slab decît credeam noi, că şi lor le era frică. Goma ne-a arătat hidoşenia împăratului gol, în vreme ce unii nu mai pridideau sa-i laude hainele cele noi, dar şi geniul. Şi într-un fel i-a avertizat pe români asupra a ceea ce aveau să trăiască în deceniul ’80-’89. Nu l-am ascultat, nu l-am înţeles, nu ne-am solidarizat cu el, l-am lăsat singur. Prea mulţi au stat să-i cîntărească talentul, cînd problema era una de şira spinării, de verticalitate, de demnitate, de refuzul de a ne lăsa trataţi ca sclavi. Mulţi nu l-au iertat atunci, nici mai tîrziu pentru că prin curajul lui a sfidat laşităţile şi complicităţile noastre, oportunismul, supuşenia capului plecat, tăcerile vinovate, spiritul descurcăreţ, acomodarea cu răul.

Toate acestea şi multe altele l-au singularizat, au accentuat rigiditatea şi intransigenţa unui om curajos care a avut dreptate împotriva tuturor. Şi cum nu admite nuanţele, nici compromisul şi nici faptul că nu toţi oamenii au vocaţia martirajului, astăzi Paul Goma e în război cu toată lumea. I-a mai rămas un singur adversar: Paul Goma.

Însă el a avut dreptate şi noi nu l-am preţuit cum se cuvine. Eu, personal, îi sînt recunoscător. Mi-a deschis ochii şi m-a făcut să îndrăznesc să spun nu!

C.T.: Ce părere aveţi despre mărturisirile tîrzii ale lui Günter Grass?

N.C.M.: Mărturisire? De fapt vreţi să mă aduceţi la „tăcerile“ noastre de astăzi. Nu e nici o comparaţie între „tăcerea“ lui Günter Grass, şi „tăcerile“ tăcuţilor noştri care au pactizat cu diavolul numit Securitate. Günter Grass n-a vorbit vreme de mai bine de cinci decenii de un episod scurt şi ruşinos din viaţa lui, (la 17 ani, timp de cîteva luni a facut parte din Waffen-SS), pentru că avea altceva mai important de făcut. Vreme de cinci decenii şi-a asumat rolul ingrat de „instanţă morală“ a unui popor care, într-un secol, a trecut de două ori Europa, şi lumea, prin foc şi pară. Şi a făcut asta într-un moment în care germanii munceau din greu (şi ei ştiu să muncească) să refacă o ţara făcută una cu pămîntul şi erau tentaţi să „uite“ trecutul negru sau să amîne socotelile cu trecutul. Günter Grass nu i-a slăbit o clipă. Le-a amintit tot timpul povara copleşitoare a trecutului, le-a amintit vinovăţia şi a îndemnat la redempţiune. În rest, ca orice mare scriitor, Günter Grass a fost tot timpul incomod, provocator, contradictoriu şi în răspăr cu toată lumea şi cu timpul lui. A fost de stînga cînd dreapta trudea la refacerea Germaniei, a abandonat stînga cînd n-a fost de acord cu ea, a apărat cauze strîmbe pe care el le considera juste, a scris o carte admirabila, poate cea mai bună carte a lui, „În mers de rac“, în care a vorbit despre suferinţele învinşilor nevinovaţi, cînd suferinţa era doar monopolul învingătorilor. Iar cu o altă carte, „Ein weites Feld“, a pus pe foc o Germanie care trăia euforia reunificării, acuzînd Vestul că i-a luat ca ostateci şi-i victimizează pe locuitorii Germaniei de Est, impunîndu-le un liberalism nemilos!!!

Cred că Günter Grass, la senectute şi pe culmile gloriei, avea nevoie de o ultimă experinţă. După ce cinci decenii şi-a culpabilizat concetăţenii, a făcut pasul în partea celor „vinovaţi“. Vroia să ştie cum au trăit germanii povara acelei vinovăţii şi a băut el din otrava vinovăţiei, asumîndu-şi şi trăindu-şi pînă la capăt partea lui de vină şi de ruşine. Abia acum şi aşa se va fi împăcat cu ţara lui şi cu toţii fiii ei.

C.T.: Dar despre mărturisirile care nu vin niciodată, de tip Stolnici?

N.C.M.: Stolnici? Un caz clinic de schizofrenie morală. Un boier care n-a ştiut să-şi păstreze boieria. Un boier cu apucături de slugă hoaţă, care şi-a oferit serviciile la dîrloaga securităţii. Un ins nu numai imoral, ci şi amoral. Pare incapabil sa înţeleagă nici ce-a trăit, nici ce-a făcut. Suferă de „sindromul Stockholm“, de vreme ce şi azi turnătorul-academician vorbeşte despre „conducerea noastră“, despre „securitatea noastră“, deşi, într-un fel, şi el este victimă a securităţii, restul, fiind o chestiune de caracter şi de proaste maniere. Însă fără comunişti şi fără securişti poate că omul n-ar decăzut atît de jos şi atît de jalnic.

C.T.: Vă mai întoarceţi cu bagajele în România sau mergeţi pe mîna lui Caragiale?

N.C.M.: Exageraţi. Exilul meu nu are nimic de a face cu exilul lui Caragiale, în afară de faptul că din întîmplare şi eu am ales Germania. Însă am încă bagaje în România, dosarele de la SIE, de la SRI şi poate şi de la Contrainformaţiile militare. Ele există, ştiu că sînt acolo şi le vreau! Cîndva eu am făcut ceva, ceva bun şi necesar românilor. Merit această recompensă derizorie! Fie şi mort!

Interviu realizat de Cristian Teodorescu