„Versetele satanice“ ale lui Rushdie, publicate recent de Editura Polirom, au stirnit in lumea romaneasca mai degraba reactii la moda, senzationaliste, decit dezbateri veritabile. S-a vorbit prea putin despre valoarea literara a cartii, despre mesajul ei simbolic. In schimb, presa s-a grabit sa descrie amenintarile de „jurnal de ora 5“ pe care le-au primit editorii, iar unii lideri ai societatii sa o condamne in majoritate, fara sa o citeasca. Asa s-a ajuns ca directorul editorial al Polirom sa primeasca sute de mesaje de amenintare cu moartea care par mai degraba o gluma proasta. „E vorba de acelasi text, agramat, ma refer la limba engleza. Se scrie: «We kill you», nu «We will kill you», cum ar fi normal. Textul repeta, schematic, fatwa lui Komeini: editorii si traducatorii, impreuna cu cel care a scris cartea, trebuie omoriti in numele lui Allah“, povesteste Bogdan-Alexandru Stanescu in dosarul realizat de „Observator cultural“ pe tema „Versetelor satanice“. „De la adrese diferite, dar cu acelasi text. Citeodata mai diferea culoarea, se scria cu rosu «We kill you» sau era un dracusor purtind cornite care se uita spre mine“, detaliaza Stanescu. (www.observatorcultural.ro)

„Dilema Veche“ diseca, in numarul 209, „Scena si cuvintele obscene“. Limbajul obscen a patruns adinc in literatura si teatrul romanesc, dar limita dintre vulgaritate si arta este atit de fina, incit de multe ori autorii o trec fara chiar sa isi dea seama. Pina la urma nu cuvintele obscene conteaza, ci modul cum ele ajuta arta. „Exista piese proaste in care se injura, pe romaneste si englezeste, de mama, de tata, origine nationala si organ sexual, si piese proaste in care nu se injura, se vorbeste despre ingeri si se reproduc poezii cu rima. Iar imposibila dilema a lui «ce inseamna vulgar» nu e oricum rezolvabila prin identificarea limbajului grosier. Exista piese in care «suflet» pare un cuvint mai fulgar decit orice injuratura de mama“, scrie criticul Iulia Popovici.

Dar de ce sa nu moara si capra vecinului? Exista si dramaturgi bulgari care, insa, nu scriu obscen, spre disperarea criticilor. „In Bulgaria, sintem inca in asteptarea acestui limbaj nerafinat, care sa patrunda independent in scena si sa-si implineasca rolul eliberator (...) fata de metaforele de moda veche si de ultra-uzatele clisee“, afirma criticul bulgar Aglika Stefanova. (www.dilemaveche.ro)

„Romania literara“ prezinta doua documente despre criticul si scriitorul Ion Negoitescu, sub titlul (desprins parca dintr-un tabloid): „I. Negoitescu, amenintat cu evacuarea“. Este vorba despre un memoriu redactat de critic pe 27 decembrie 1969 pe adresa Biroului Uniunii Scriitorilor, dar si textul unui apel disperat catre colegii sai din USR. „Multi trebuie ca-si amintesc ca, in urma lui, un numar impresionant de scriitori – unii de prima marime – au ocupat timp de citeva zile, facind cu schimbul, locuinta criticului amenintat de o evacuare. (...) Rezultatul operatiunilor: scriitorul a ramas in apartamentul din Calea Victoriei pina la cutremurul din 1977“ (www.romlit.ro)

Revista „22“ prezinta fragmente din „Ultimele insemnari“, necunoscute, ale lui Mateiu Caragiale. „9 februarie. (...) Mai intru la Meinl, pentru ceai, cafea si castane; intirzii la tejghea cit pot, e una dintre cele mai placute pravalioare din centru. Cu cornetul in mina, o iau pre bulevardul Elisabeta pina la intersectie – aici mi-am incrucisat privirea prima oara, acum vreo cinsprezece ani, cu Duduia... il inteleg pe Carol, o femeie ca ea merita cinci ani de amor in Champs-Elysees si alti cinci in Aleea Vulpache. Degeaba protocolul, degeaba Actul de la 4 ianuarie; degeaba turbeaza Maniu la Badacin, il tire a blanc“.

Iar in „Cultura“, Dan Berindei povesteste ultima sa intimplare cu pensia. „Am trecut printr-o intimplare neplacuta. In ziua de pensie, am primit doar talonul pe care aparea indicatia Cont RNCB“, fara suma aferenta. Si de aici, incepe un mic lant al recuperarii pensiei.

„Dincolo de rosu, alb si albastru“ Steven Heller face in New York Times o analiza a designului posterelor electorale americane pline de clisee patriotarde. In 1972 Andy Warhol a creat un afis bazat pe fotografia oficiala a lui Richard Nixon sub care a scrijelit „Vote McGovern“, ironie crunta in mijlocul unei campanii pline de trucuri murdare.