Traducere de
DIANA CRUPENSCHI <>

28 august

Drumul şerpuia pe lângă faleză. Pe marginea lui creşteau calamine înflorite şi bruiuze cam ofilite, ale căror petale înnegrite se risipiseră pe jos. Insecte ascuţite îşi săpaseră în pământ mii de găuri mici; era ca şi cum ai fi avut sub tălpi un burete mort de frig.

           Jacquemort înainta fără să se grăbească şi se uita la calamine. Miezul lor roşu-închis pulsa la soare. La fiecare pulsaţie se ridica în aer un nor de polen care cădea apoi pe frunzele care tremurau uşor. Câteva albine distrate leneveau la soare.

Din josul falezei se ridica freamătul blând şi răguşit al valurilor. Jacquemort se opri şi se aplecă peste marginea îngustă care îl despărţea de vid. Jos, totul era foarte departe, abrupt, şi spuma tremura în scobitura stâncilor ca o brumă de iulie. Mirosea a alge încinse la soare. Cuprins de ameţeală, Jacquemort îngenunche pe iarba plină de ţărână a verii, atinse pământul cu amândouă mâinile întinse. Făcând acest gest, dădu peste nişte căcăreze de capră cu contururile ciudat de neregulate, şi de aici trase concluzia că printer aceste animale exista încă un ţap de Sodoma dintr-o specie pe care o crezuse dispărută.

Acum îi era mai puţin frică şi îndrăzni să se aplece din nou peste faleză. Suprafeţe mari de stâncă roşie cădeau pe verticală în apa nu prea adâncă, de unde ieşeau aproape numaidecât pentru a lăsa loc falezei purpurii pe marginea căreia se apleca Jacquemort, aşezat în genunchi.

Recifuri negre se iveau din loc în loc, acoperite de valuri şi încoronate cu nimburi de abur. Soarele rodea întinderea mării, murdărind-o cu grafitti obscene.

Jacquemort se ridică şi îşi continuă drumul. Drumul făcea o cotitură. La stânga văzu nişte ferigi care începuseră să capete o culoare roşcată şi tufe de iarbă-neagră înflorită. Peste stâncile golaşe străluceau cristale de sare aduse de ambarcaţiuni. Spre interiorul ţinutului, pământul se ridica într-o pantă abruptă. Cărarea înconjura stânci brutale de granit negru, presărate din loc în loc cu căcăreze de capră. Nici picior de capră nu se vedea, însă. Vameşii le omorau, din pricină că lăsau peste tot căcăreze.

Grăbi pasul şi dintr-o dată se trezi în întuneric, căci razele de soare nu mai ajungeau să-l urmeze. Înviorat de răcoare, merse şi mai repede. Iar florile de calamină defilau ca o panglică neîntreruptă de foc prin faţa ochilor lui.

După unele semne îşi dădu seama că se apropia şi avu grijă să-şi aranjeze barba roşcată şi rară. Apoi plecă din nou, mergând iute. Câteva clipe, Casa îi apăru în întregime între doi stâlpi de granit, tăiaţi de vânturi şi de ploi în formă de suzetă, care încadrau cărarea precum stâlpii unei uriaşe intrări secrete într-un castel medieval. Drumul cotea din nou, aşa că nu mai văzu clădirea. Era destul de departe de faleză, sus de tot. Când trecu printre cele două blocuri întunecate de piatră, se arătă din nou, albă de tot, înconjurată de nişte copaci neobişnuiţi. O linie de culoare deschisă se desprindea de poartă, şerpuia leneş pe coastă şi se întâlnea până la urmă cu drumul. Jacquemort o luă până la urmă pe această potecă. Ajuns aproape de culme, începu să alerge, căci se auzeau strigăte.

De la poarta larg deschisă până la treptele casei, o mână prevăzătoare întinsese o panglică roşie de mătase. Jacquemort urmări panglica şi, urcând scara, ajunse într-o cameră. Pe pat stătea o femeie apucată de chinurile facerii. Jacquemort lăsă trusa de piele să-i cadă, îşi suflecă mânecile şi îşi spălă mâinile într-un lighean de lavă brută.

II

Singur în camera lui, Angel se întreba cu uimire de ce nu suferă. Îşi auzea femeia gemând în camera de alături, dar nu putea să se ducă la ea s-o ţină de mână, pentru că ea îl ameninţa cu revolverul. Prefera să urle singură, fără să aibă pe nimeni alături, căci îşi detesta burta uriaşă şi nu voia să fie văzută în această stare. De două luni Angel stătea

singur aşteptând să se termine odată, meditând la nişte subiecte fără importanţă. Se învârtea în cerc din când în când, aflase din reportaje că aşa fac prizonierii, se învârt ca nişte animale în cuşcă, dar despre ce fel de animale era vorba? Dormita, şi încerca să adoarmă gândindu-se la fesele soţiei sale, căci, din pricina burţii, prefera să şi-o închipuie

văzută din spate. O dată la două nopţi se trezea tresărind. De cele mai multe ori, la trezire lucrul se întâmplase deja şi nu-i aducea nici o satisfacţie.

Paşii lui Jacquemort răsunară pe scară. În acelaşi timp, ţipetele femeii încetară şi Angel rămase încremenit de uimire. Apropiindu-se încet de uşă, încercă să se uite înăuntru, dar piciorul patului ascundea tot restul, şi îşi chinui zadarnic ochiul drept să vadă ceva. Se îndreptă şi îşi ciuli urechea, deşi nu voia să audă pe cineva anume.

III

Jacquemort puse săpunul pe marginea ligheanului şi luă prosopul. Se şterse pe mâini şi îşi deschise trusa. Nu departe de el, nişte apă fierbinte bolborosea într-un vas electric. Jacquemort îşi steriliză degetarul opărindu-l, îl puse pe deget şi o dezveli pe femeie să vadă cum stăteau lucrurile.

După ce văzu, se îndreptă de şale şi zise cu un aer dezgustat:

– Sunt trei.

– Trei…, murmură mama, uluită.

Apoi începu din nou să urle, căci burta îi aminti din nou că o durea foarte tare.

Jacquemort luă din trusă câteva pilule dintr-un medicament întăritor şi le înghiţi, căci urma să aibă mare nevoie de ele. Apoi, găsind un vas mare cu jăratic pentru încălzit, dădu cu el de pământ, ca să cheme astfel servitorimea. Auzi nişte paşi alergând jos, apoi luând-o repede pe scară. Apăru o fată în casă, îmbrăcată în alb ca la o înmormântare de chinezi.

– Pregăteşte instrumentele, zise Jacquemort. Cum te cheamă?

– Mă numesc Culblanc (Cur Alb), domnule, răspunse ea cu un puternic accent ţărănesc.

– Atunci prefer să nu-ţi spun pe nume, mormăi Jacquemort.

Fata nu mai zise nimic şi începu să frece instrumentele nichelate. El se apropie de pat. Deodată, femeia tăcu. Durerea îi sfâşia pântecele. Jacquemort luă un instrument din

trusă şi, cu o mână de expert, rase pubisul femeii. Apoi înconjură cu o linie albă porţiunea în care avea să opereze. Servitoarea se uita la el oarecum stupefiată, căci toate cunoştinţele ei despre obstetrică se limitau la fătarea viţeilor.

– Ai cumva un Larousse medical? o întrebă Jacquemort punând la loc pensula.

După ce spuse şi făcu acestea, se aplecă asupra operei sale şi suflă ca să se usuce mai repede.

– N-am decât Catalogul General al Manufacturii Franceze de Arme şi Cicluri ale Sfântului Ştefan, răspunse fata.

– Stăm prost de tot, zise Jacquemort. Poate aflam ceva de-acolo.

Fără să mai asculte răspunsul, îşi lăsă privirea să rătăcească la întâmplare prin cameră, oprindu-se asupra uşii dincolo de care se plictisea Angel.

– Cine se plictiseşte dincolo? întrebă el.

– E dom nul…, răspunse fata. E încuiat.

În acea clipă, femeia se trezi din amorţeală şi scoase o serie de ţi pete in suportabil de ascuţite. Pumnii i se crispau şi se desfăceau. Jacquemort se întoarse spre fata în casă.

– Ai un lighean? întrebă el.

– Mă duc să caut, răspunse ea.

– Mişcă-te odată, creatură stupidă, zise Jacquemort. Vrei să dăm de belea?

Fata ieşi val vârtej şi Jacquemort o auzi cu satisfacţie căzând pe scară. Se apropie de femeie şi îi mângâie blând faţa înspăimântată. Ea îi prinse încheietura cu amândouă mâinile încleştate.

– Vreţi să vă vedeţi soţul?

– Ah! Da, zise ea. Dar daţi-mi mai întâi revolverul din dulap.

Jacquemort clătină din cap. Servitoarea se întoarse cu un lighean oval care servea pentru jupuit câinii.

– E tot ce am, zise ea. Trebuie să vă mulţumiţi cu asta.

– Ajută-mă să i-l strecor sub şale, zise Jacquemort.

– Dar marginea e ascuţită, remarcă fata.

– După cât se pare, îşi dădu celălalt cu părerea, aşa sunt pedepsite femeile.

– Dar n-are nici un sens, mormăi servitoarea. N-a făcut nimic rău.

– Dar a făcut vreo faptă bună?

Spatele îngroşat al femeii stătea acum pe marginea ligheanului plat.

– Acum, oftă Jacquemort, ce facem? Chestia asta n-are nimic de-a face cu munca unui psihiatru…

IV

Stătea pe gânduri, nehotărât. Femeia tăcea, iar servitoarea, nemişcată, se uita la el, cu faţa lipsită de orice expresie.

– Tre buie să lase apa, zise ea.

Jacquemort, fără să reacţioneze cu adevărat, aprobă. Apoi, uluit, ridică fruntea. Lumina scădea.

– Intră soarele în nori? întrebă el.

Servitoarea se duse să se uite. Lumina zilei îşi luase zborul în spatele falezei şi începuse să bată un vânt tăcut. Se întoarse, neliniştită.

– Nu ştiu ce se întâmplă…, şopti ea.

În cameră nu se mai vedea nimic decât o fosforescenţă în jurul oglinzii.

– Ne aşezăm şi aşteptăm, sugeră Jacquemort cu o voce blândă.

Dinspre fereastră urca un miros de ier buri amare şi de ţărână. În scobitura de umbră a încăperii, femeia începu să vorbească.

– N-o să mai am nici un copil, zise ea. N-am să mai vreau niciodată copii.

Jacquemort îşi astupă urechile. Vocea ei semăna cu scrâşnetul unei unghii pe o suprafaţă de aramă. Servitoarea izbucni în plâns, terorizată. Vocea îi invada mintea lui Jacquemort.

– O să iasă, zise femeia râzând cu răutate. O să iasă şi o să mă doară, şi acesta nu e decât începutul.

Patul începuse să geamă. Mama gâfâia în tăcere, şi apoi vocea începu iarăşi:

– Vor trece ani şi ani şi fiecare oră, fiecare secundă va fi, poate, sfârşitul, şi toată durerea nu va folosi decât pentru asta şi ca să-mi facă rău tot timpul.

– Ajunge, zise încet Jacquemort, cu voce limpede.

Acum femeia urla cât putea de tare. Ochii psihiatrului se obişnuiau cu lumina ce izvora din oglindă. O văzu pe femeia care zăcea în pat, cu trupul arcuit, sforţându-se din

toate mădularele. Ţipă de mai multe ori la rând, şi vocea răsună în urechile lui Jacquemort ca un văl de ceaţă acră şi lipicioasă. Şi atunci, brusc, între diedrul picioarelor cu genunchii îndoiţi apărură una după alta două pete deschise la culoare. Ghici gesturile fetei care se smulgea din teroarea ei pentru a-i apuca pe copii, pe care-i înfăşură imediat în cârpe.

– Mai e unul, murmură el ca pentru sine.

Torturată, mama părea gata să renunţe. Jacquemort se ridică în picioare. Când apăru şi cel de-al treilea copil, îl prinse cu îndemânare, o ajută pe femeia care căzu apoi, frântă de oboseală, pe spate. Cearcăne mari îi brăzdau chipul urâţit de chinuri. Jacquemort îşi şterse sudoarea de pe frunte şi ascultă cu uimire zgomotele din grădină. Servitoarea tocmai îl înfăşase pe ultimul copil, pe care-l culcă în pat lângă ceilalţi doi. Se duse până la dulap şi luă un cearşaf pe care-l despături în lungime.

– O să-i înfăşor burta, zise ea. Şi trebuie să doarmă. Duceţi-vă acum.

– Le-ai tăiat buricele? întrebă Jacquemort. Leagă-le strâns.

– Le-am făcut fundiţe, zise servitoarea. Ţine la fel de bine şi e mai elegant.

El încuviinţă, îndobitocit parcă.

– Duceţi-vă să vorbiţi cu domnul, îl sfătui servitoarea.

Jacquemort se apropie de uşa dincolo de care aştepta Angel. Răsuci cheia în broască şi intră.

V

Angel era aşezat pe un scaun, cu spatele frânt în unghi rotund, cu trupul încă răsunând de strigătele Clémentinei. Când auzi scârţâitul cheii, ridică fruntea. Rămase uimit văzând barba roşcată a psihiatrului.

– Mă numesc Jacquemort, explică acesta. Treceam pe drum şi am auzit ţipete.

– Clémentine ţipa, zise Angel. Ce s-a întâmplat? S-a terminat? Spuneţi-mi…

– Aveţi trei copii, răspunse Jacquemort.

Angel se miră:

– Trei gemeni?

– Doi gemeni şi încă unul. A ieşit după aceea. Este semn al unei mari personalităţi.

– Cum se simte ea? întrebă Angel.

– Bine, zise Jacquemort. O s-o vezi ceva mai încolo.

– E foarte pornită împotriva mea, zise Angel. Ea m-a încuiat aici.

Apoi, aducându-şi aminte de bunele maniere, adăugă:

– Vrei ceva de băut?

Se ridică cu greu.

– Mulţumesc, zise Jacquemort, nu acum.

– Ce faci aici? întrebă Angel. Eşti în vacanţă?

– Da, zise Jacquemort. Cred că o să-mi fie bine aici, din moment ce-mi propui să rămân.

– E un adevărat noroc că erai prin preajmă, zise Angel.

– Nu e nici un doctor pe-aici? întrebă Jacquemort.

– Eu eram încuiat, zise Angel. N-am putut să mă ocup de asta. Dar fata în casă trebuia să facă totul. Ne este devotată.

– Ah! făcu Jacquemort.

Tăcură. Jacquemort îşi pieptăna barba roşcată cu degetele răsfirate. Ochii lui albaştri străluceau în lumina soarelui care intra în cameră. Angel îl privi cu atenţie. Psihiatrul era îmbrăcat cu un costum de stofă neagră foarte suplă, cu pantaloni colanţi şi o haină lungă, închisă până sus, care-I făcea umerii şi spatele să pară mai mici decât în realitate. Era încălţat cu sandale decupate din piele lucioasă şi neagră şi reverele hainei lăsau să se vadă o cămaşă de satin liliachie. Ţinuta lui era de o simplitate nebunească.

– Îmi pare bine că rămâi aici, zise Angel.

– Vino acum s-o vezi pe soţia dumitale, îi propuse psihiatrul.