Volumul autobiografic al lui Gheorghe Florescu, proprietarul unei delicaterii celebre în timpul comunismului, e revelaţia acestui sfârşit de an editorial. Cartea, apărută la Editura Humanitas, s-a lansat miercuri 17 decembrie la Diverta Magheru, cu invitaţi unul şi unul.

A învăţat meşteşugul cafelei de la armeanul Avedis Carabelaian, care i-a lăsat pe mână şi magazinul de cafea şi dulciuri din Bdul Hristo Botev 10. A fost toată viaţa comerciant şi a ţinut sub ochi crema Bucureştiului, care, în vremea nechezolului şi a salamului de soia, făcuse cărare spre prăvălia ţinută pe timpuri de Carabelaian. A cunoscut, vrând-nevrând, acele poveşti de viaţă pe care poate doar cârciumarii învăţaţi să dezlege limbile ajung să le ştie. După o viaţă printre lupii speculei predecembriste şi elita mărimurilor bucureştene, a scris această carte de culise, în care n-a uitat nici artiştii, nici literaţii subţiri şi nici plevuşca securiştilor - profesionişti ai şpăgilor şi antrenaţi întru sforării de toate speţele.

A făcut, aşadar, cronica unei epoci văzute din spatele tejghelei, ca unul care ştia ca nimeni altul bursa poftelor bucureştene, incompatibilă cu oferta tristă a vitrinelor de alimentară.

Iar el, unul dintre puţinii care menţineau, oricât de anemic, pulsul unei pieţe a delicateselor, aproape neverosimile în acei ani, ajunsese să cunoască filierele şi cârdăşiile care făceau să circule, în vremuri de sărăcie lucie, cafea, ţigări şi mezeluri cu gust. Face, în acest volum de memorii, o istorie la persoana întâi, în care prietenii şi gesturile mărinimoase împart prim-planul memoriei cu amăreala delaţiunilor, dar şi cu mica şi veşnic isterizata lume a cancanurilor, întreţinută indiferent de regimul politic ori culinar. Sunt episoade picante, schiţe însăilate din zvonuri, aluzii şi episoade colportate în şoaptă, despre chermeze şi şantajişti, beneficiari şi samsari, toţi profesionişti ai bursei negre, instanţe ale unei adevărate cancelarii secrete care dicta, de la scara sistemului de pile, regulile de conjugare a verbului “a avea”, cel mai spinos verb din morfologia comunismului românesc.

Partea de umbră, în care nu doar Bucureştiul, ci o ţară întreagă bâjbâia, nu l-a ocolit nici pe cafegiul Florescu. A fost aruncat în închisoare în 1985 şi condamnat la 11 ani de detenţie - avea prea multe relaţii, ştia prea multe. După trei ani iese, eliberat condiţionat, şi continuă să facă ce ştia de-o viaţă. Supravieţuise cutremurului din ‘77 care i-a ras magazinul şi a făcut praf vieţile oamenilor dragi, odată cu clădirile care făcuseră istorie. Paginile în care îşi aminteşte groaza acelor zile se întorc singure, ca şi fragmentele în care, scriind, retrăieşte ritualul zilnic al regimului penitenciar.

“Confesiunile unui cafegiu” este revelaţia editorială a anului, după Dan C. Mihăilescu, criticul împătimit după memorialistică şi dependent de restituiri din subsolurile istoriei. Florin Iaru, prezent la lansarea de miercuri seară, plasează cartea la acelaşi nivel, iar Lucia Hossu Longin, impresionată de potenţialul documentar al acestor memorii, îl recomandă ca excelent punct de pornire pentru un film. Scriitorul, încrâncenat să-şi scrie aceste memorii chiar dacă, după un accident vascular cerebral, a rămas cu o hemipareză pe partea dreaptă, a dus la bun sfârşit cartea în 2007. Şi-a deschis volumul cu un proverb armean, “Fă bine şi aruncă-l în drum, pentru că nu ştii când îl vei găsi”, vorbă pe care propria viaţă, încercată de nedreptăţi, dar şi luminată de micile gesturi de largheţe sufletească, o probează silabă cu silabă.

Sunt pagini scrise cu suflet, cu o mare dorinţă de a nu lăsa nimic să se piardă, nimic din ce a fost esenţial pentru un Bucureşti ascuns, ca întotdeauna, şi pentru omul care şi-a legat viaţa de dorinţele şi încercările dificilului oraş: “Aceste pagini nu sunt şi nu pretind a fi altceva decât nişte confesiuni, aparţinând unui om care a fost martorul unor evenimente şi întâmplări semnificative pentru timpurile în care a trăit. Şi totuşi acum, la sfârşit, mă cuprinde un sentiment al datoriei împlinite. Da, era de datoria mea să scriu toate acestea, măcar pentru a-mi demonstra mie însumi că nu am făcut umbră pământului degeaba”. Cu acestă confesiune îşi încheie Gheorghe Florescu prima şi singura carte, volum care deschide un culoar subiectiv, palpitant, dificil şi întortocheat, în trecutul recent al traiului zilnic din Bucureşti.