O meditaţie despre putere, credinţă şi iubire, după care celebrul scriitor a coborât până la izvoarele poveştilor din “1001 de nopţi” (Editura Polirom, traducere de Dana Crăciun).

Salman Rushdie nu mai are nici un cont de reglat în acest roman: nu mai e nici politică, nici critică socială strecurată în dialoguri şi au dispărut şi ofurile ideologice. Citindu-i cartea, rămâi cu senzaţia că tot ce şi-a dorit a fost să se bucure scriind un roman care să-i răsfeţe cititorii, oferindu-le, apetisant şi copt pe toate părţile, un regal de poveste din care să se înfrupte până la saţietate.

Romanul începe cu splendida imagine a unui lac care, observat de un călător ce intră dinspre vest în Sikri, capitala Hindustanului, pare aurit: “În lumina asfinţitului, lacul scânteietor de la poalele oraşului-palat arăta ca o mare de aur topit”.

Sfârşitul reia imaginea, răsturnată şi golită de culoare: “Fără lac, oraşul nu era decât o pleavă pârjolită şi scorojită. Apa se retrăgea în continuare. Moartea lacului însemna şi moartea capitalei Sikri”. Între aceste două momente curge o poveste despre mărire şi cădere, cuceriri şi pârjol, înţelepciune şi pierdere, o poveste care-şi va ademeni cititorul în toate colţurile lumii, călăuză fiindu-i un străin, un frumos florentin: “Mogor dell’Amore”, pe numele adevărat Niccolo Vespucci.

Mogor dell’Amore intră în Sikri pentru că are un mare secret, unul care va da peste cap oraşul condus de atotputernicul Akbar, împăratul Hindustanului. Nimeni nu ştie cine e şi mai nimeni nu-l vede cu ochi buni. Pentru cei mai mulţi e “mincinosul blond din ţări străine”, “puşlamaua care se dădea drept ambasador al Angliei”. Pentru împărat e iniţial o jucărie curioasă, exotică şi inteligentă. Apoi îi devine apropiat şi ajunge să ţină la el mai mult ca la propriii fii, vlăstare slabe, care nu dau nici un semn că ar putea ţine imperiul tatălui pe umeri. Mai mult, împăratul, “prăfuit, sătul de război, victorios, gânditor, dând semne de îngrăşare, deziluzionat”, găseşte în compania curiosului străin o ureche căreia să-i împărtăşească gândurile şi un sfetnic care-i hrăneşte nesaţul de poveşti, dintre care unele-l vor implica direct. Pe măsură ce zilele trec, la fel ca şi paginile cărţii, Niccolo Vespucci e nevoit să-şi dezvăluie secretul, iar potopul de întâmplări pe care i le înşiră împăratului pentru a-şi explica prezenţa la curte îl transformă pe străin într-o altfel de Şeherezadă.

Povestea lui trezeşte la viaţă imaginea unei femei, Qara Köz, cea care se va dezvălui a fi, pe măsură ce povestea se desface, “L’ammatrice Angelica”, seducătoarea din Florenţa.

Această femeie, demult ştearsă din istoria imperiului condus de Akbar - sunt intrigi multe la mijloc, orgolii şi caractere incomode care explică soarta postumă a prinţesei -, e veriga care-l leagă pe atotputernicul împărat de străinul care i-a poposit la curte. Iar povestea încâlcită a improbabilei rudenii dintre cei doi e una în care sunt prinşi Nicolo Machiaveli, Amerigo Vespuci, şahul Ismail din Tabriz şi Baiazid însuşi. Cum se poate ca Florenţa, Istanbulul, Hindustanul şi America să încapă în aceeaşi poveste, care se întinde, asemeni unui regat de legendă, peste mări şi ţări, ţine de măiestria lui Rushdie de a lega, prin urzelile ficţiunii, improbabilul de realitate.

Povestind, tânărul Niccolo Vespucci face o breşă, la propriu, în realitate: Qara Köz, cea despre care vorbeşte, dezgropându-i trecutul, capătă, pentru împăratul Akbar, realitate fizică şi aruncă oraşul în fierbere. La fiecare colţ de stradă se vorbeşte de această femeie de o frumuseţe fără seamăn - prezenţă magică şi vizionară care a tors destinele unor cuceritori - şi oamenii se îndrăgostesc de chipul ei, salvat prin poveste, ca şi cum ar fi reală.

O seamă de tâlcuri sunt îngropate în trezirea la viaţă, prin vocea unui povestitor, a unei fantasme care, odată pomenită, are forţa de a se incarna. Asta înseamnă realitate pentru Rushdie şi pentru mersul adânc al lumii de care se ocupă. Într-o astfel de lume, războiul, intriga, trădările şi mutilările, uitarea şi deşertul care roade ruinele unui oraş odinioară sclipitor se întâmplă dintr-un singur motiv: pentru că cineva a sugrumat povestea, pentru că cineva n-a mai crezut în ea.

Caimacul cărţii lui Rushdie acoperă şi fluviul de istorisiri care transformă fantasmagoriile în plauzibil şi tablele legilor după care plăsmuirile şi realul se generează reciproc.

E greu să alegi cea mai frumoasă declaraţie din aceast roman, dar oricare ar fi ea, ţine de libertate. Nu există credinţă pentru cel care, voind întreaga lume, nu-şi dă voie să greşească, pentru că n-a învăţat să nu-i fie teamă. Şi, într-o lume în care fantasmelor li se interzice libera circulaţie, izvoarele, inclusiv cele ale povestirii, seacă, pare să spună Rushdie. Acest roman ar putea fi manifestul de credinţă al oricărui povestitor care a ajuns să priceapă rostul pentru care înfloreşte basme. Pentru scepticii la lectura din Rushdie, revelaţia acestei cărţi este tocmai el: un seducător trecut prin cărţi, care aici pare că s-a oprit la cel mai frumos şi mai hipnotic dintre cicluri, cel al celor “1001 de nopţi”.

(preţ 31.73 lei)

Alina Purcaru