Boris Vian este, mai intai de toate o personalitate-experiment. Din cand in cand, istoria isi sacrifica unul din fiii sai mai luminati ca pilda si inspiratie pentru altii. Pare o regula a jocului, un principiu de functionare. “Mieii” nu sunt alesi dintre cei mai slabi, adica cei care raman mai mereu in urma turmei, ci dimpotriva, dintre cei care zburda mandri in fruntea ei. Mielul Boris Vian a fost sacrificat insa de contemporani pentru un Bine ramas necunoscut. Prigoana cartilor sale savarsita sub un soi de Inchizitie de Catifea a ramas de o absurditate greu digerabila pentru noi, cei de astazi, cei pentru care cuvantul pare sa fie doar un instrument inofensiv de negociere intre indivizi, lipsit de cele mai multe ori de miza.

        Orice analiza sau evocare a personalitatii lui Boris Vian este justificata si decenta atata vreme cat nu are pretentia de a deveni completa. Este un scriitor a carui opera ridica probleme dificile de filtrare pentru ca nu lasa loc de interpretari critice. Boris Vian iti place sau nu. Il adori sau il arunci plictisit inapoi in raft. Boris Vian nu-ti place pentru motivul ca… . Iti place si atat. E frustranta o asemenea stare de lucruri, dar, pe undeva, este singura razbunare a literaturii lui Vian fata de istoria care s-a jucat atat de crunt cu destinul ei. Cartile sale au trecut in liniste pe langa contemporanii sai. Iar succesul de care se bucura astazi opera lui ridica intrebarea stupida, inutila, dar imposibil de ocolit daca nu cumva a avut ghinionul de a se naste putin prea devreme. Raspunsul, binenteles, nu mai are nici o importanta. Asa ca, pentru ambianta, in timp ce cititi randurile de mai jos, puteti asculta putin Duke Ellington. In cinstea lui Boris Vian.

Spaima rentierului cea de pe urma

        Istoria lui Boris Vian incepe pe 10 martie 1920, la Ville d’Avray, langa Paris. Tatal sau, Paul Vian, era beneficiarul unei rente care reusea sa asigure cu usurinta nevoile financiare ale intregii familii. Un noroc in toata puterea cuvantului pentru capul familiei Vian, un om cumsecade care, poate si pentru ca avea de ales, nu se prea dadea in vant dupa vreo munca. Yvonne Woldermar Ravenez, adica mama lui Boris, provenea la randul ei dintr-o familie instarita gratie tatalui sau, Louis-Paul Woldermar – proprietar, director si administrator al mai multor societati industriale.

        In aceste conditii de belsug moderat, copilaria lui Boris a fost una aproape fericita, retrospectiv vorbind. La 5 ani stia deja sa scrie si sa citeasca, iar la 8 se putea lauda cu lecturi din Corneille, Racine si Moliere. Lecturi care insa nu se vor dovedi de folos in criza in care va intra intreaga familie Vian incepand cu anul 1929 – ramas in istorie pentru debutul crizei care a afectat toate marile puteri financiare ale lumii. Paul Vian, rentier ramas fara renta, se vede nevoit sa inchirieze vila in care locuiau familiei Menuhin (parintilor celebrului violonist Yehudi Menuhin) si sa se mute intr-o casuta mult mai modesta decat si-ar fi dorit. Veniturile se dovedesc insa neindestulatoare, iar Paul Vian, cu toata spaima sa de munca, este silit de context sa-si ia o slujba, intai de traducator de texte din engleza si apoi de angajat al unei companii farmaceutice.

        Cat despre Boris, acesta isi va aduce aportul la tristetea familiei sale dupa implinirea varstei de 12 ani, atunci cand se confrunta cu primele semne ale bolii de inima care il va insoti toata viata. Ceea nu-l impiedica sa-si ia bacalaureatul in limbi clasice (in 1935) si in filozofie si matematici (1937) la liceul Condorcet din Paris. La inceputul anului 1938 ia primele lectii de trompeta, fascinat fiind de acordurile de jazz, in general, si de muzica lui Louis Armstrong, in special. Dupa numai cateva luni de chin renunta. Ceea ce il determina sa reia studiul, este un concert sustinut la Paris de Duke Ellington la care Boris Vian va participa din sala, ca spectator. Un moment de o importanta coplesitoare pentru formarea tanarului Boris Vian, o experienta care il va impinge pentru totdeauna in bratele jazz-ului, atat ca teoretician cat si ca instrumentist. Impreuna cu Alain Vian, Lélio Vian (fratii sai), Francois Rostand si alti cativa muzicieni, Boris pune bazele primei sale trupe – Accord Jazz.

        In iunie 1939 este admis la École Centrale des Arts et Manufactures. Pe 3 septembrie izbucneste razboiul si boala sa de inima il salveaza de la mobilizare – un noroc care l-a ocolit insa pe Lélio, fratele sau mai mare. In calitate de civil, Boris face cunostinta cu Michelle Léglise, cea care in va deveni sotie in 5 iulie 1941, la biserica Saint-Vincent-de-Paul din Paris.

Michelle este cea care il va incuraja in primele lui demersuri literare, oricum nevinovate ca scop, de vreme ce Vian nu se gandea la scris decat ca la o metoda neobisnuita de a-si amuza prietenii, parintii, sotia si colegii de trupa. Treptat insa, incurajarile venite din partea tuturor il determina sa se priveasca cu mai multa luare aminte si sa recunoasca fata de sine nu numai ca i-ar placea sa scrie cu adevarat (asta presupunand sa fie si publicat), ci ca ar fi si capabil sa o faca.

        In primavara lui 1942 ia nastere grupul Abadie-Vian, o trupa de jazz compusa din clarinetistul Claude Abadie si fratii Vian – Alain (baterie), Lélio(chitara) si Boris (trompeta). Ulterior se vor alatura Jackie Daubois (pian) si Edouard Lassal (violoncel). In aceasta noua formula, orchestra va sustine mai multe concerte in diverse cluburi din Paris si va participa la a saptea editie a turneului de amatori, producand o excelenta impresie presei de specialitate, mai putin juriului care va depuncta prestatia, inspirata de noul val american din New Orleans ( operele americane, fie ele carti, filme, piese musicale etc. au fost interzise sub Ocupatie ). Mai tarziu, 1947, se va deschide in Paris un club de jazz numit Tabou, situat in 33 rue Dauphine. Aici fratii Vian isi vor muta cartierul general si gratie lor publicul francez va avea ocazia sa vada si sa asculte cateva legende ale jazz-ului american – Miles Davis, Sidney Bechet, Roy Eldridge; un loc frecventat adesea de scriitori precum Queneau, Sartre, Camus, Andre Breton etc.

Degeaba esti Sullivan daca te cheama Vian

        In iunie 1942 Boris Vian obtine diploma de inginer si se angajeaza la AFNOR (Association Française de Normalisation - Asociatia Franceza de Standardizare), post pe care il abandoneaza in 1946 pentru o slujba la “Office professionnel des industries et des commerces du papier et du carton”. Il cunoaste pe Raymond Queneau, in acel moment secretar general la Gallimard, cel care ii va pune in fata primul contract de autor pentru romanul Vercoquin et le Plancton. Desi la finalul lui 1946 Vian avea deja trei romane scrise, singurul care a vazut lumina tiparului in acel an a fost J'irai cracher sur vos tombes, publicat sub pseudonimul Vernon Sullivan. O carte care va starni un scandal monstrous, incepand cu acuzatia de ultraj la bunele maniere. Episodul s-a transformat intr-un circ public atunci cand un politist, pe numele sau Émile Rougé, si-a ucis sotia, lasand pe cadavru cartea lui Vernon Sullivan (alias Vian) deschisa exact la pagina la care personajul principal al romanului isi asasineaza sotia in exact acelasi mod. Vian, desi publicase sub pseudonim este banuit de toata lumea ca fiind adevaratul autorul al romanului (mai ales ca numitul Vernon Sullivan nu era de gasit nicaieri) si pus sub urmarire penala sub acuzatia de ‘asasinat prin procura’. In cele din urma, in august 1947, acuzatiile vor fi retrase, insa scandalul va aduce in visteria editorului sau sume fabuloase.

        Impreuna cu Michel Arnaud si Raymond Queneau, scrie mai multe scenarii de film si pune bazele unei societati de productie ce va fi numita ARQUEVIT (ARnaud, QUEneau, VIan, la care se adauga un T final al nimanui). Publica romanul L'écume des jours (trad. rom. “Spuma zilelor”), considerat de Queneau drept "cel mai miscator roman de dragoste contemporan". Cartea nu se bucura insa de succesul la care se astepta Vian si la care sperau editorii sai, insa veniturile obtinute de pe urma vanzarilor scandalosului volum J'irai cracher sur vos tombes ii vor permite sa abandoneze meseria de inginer. Spre finalului aceluiasi an, 1947, vor vedea lumina tiparului alte doua volume: L'Automne à Pékin si Les morts ont tous la même peau.

        O calatorie in Germania, in compania jurnaslistului Jean-François Devay, ii da ideea romanului L'herbe rouge. Dealtfel, in aceasta perioada Vian este plin de idei: picteaza, traduce, scrie cantece, cronici muzicale, romane, povestiri, piese, scenarii de film. Doarme putin, 4-5 ore pe noapte in ciuda sfaturilor medicilor – care sa cazneau printre altele sa-l convinga sa abandoneze trompeta, instrument foarte solicitant pentru sanatatea sa deloc convingatoare.

        In 1948 Vian isi recunoaste oficial meritul si “vina” de a fi scris J'irai cracher sur vos tombes, dezvaluind astfel misterul lui Vernon Sullivan si permitand detractorilor sai o noua acuzatie la adresa sa, de data aceasta pentru romanul Les morts ont tous la même peau (semnat tot sub pseudonimul Sullivan). Complicatiile se tin lant: in primul rand, pe 3 iulie 1949, romanul J'irai cracher… este interzis prin decret ministerial. O comisie a fiscului demareaza o serie de investigatii in urma carora rezulta un nou cap de acuzare: Vian si editorii sai sunt incriminati pentru neplata impozitelor de pe urma vanzarilor de carte. Vian scapa de sub acuzatia de evaziune fiscala in schimb, in mai 1950, este condamnat la plata a 100.000 de franci amenda pentru ultraj la bunele maniere.

Tot acel Jazz…

        In iunie 1950 Vian face cunostinta cu Ursula Kübler, dansatoare in trupa de balet a lui Roland Petit. “Cunostinta” nu ramane fara urmari, in ciuda timiditatii lui Vian. Mariajul lui cu Michelle Léglise se afla in acel moment intr-un punct mort: Boris obisnuia sa se hlizeasca des in compania actritelor, iar Michelle sa suspine in preajma cantaretilor de jazz bine claditi. Ursula Kübler a reprezentat pentru Vian un moment al adevarului fata de sotia sa, fata de rolul sau de tata (adesea iresponsabil) si fata de sine insusi. Procesul de constiinta in aceste probleme s-a reglat pe 8 februarie 1954, o data cu investirea religioasa si civila a Ursulei drept sotia sa.

        Se inscrie in Colegiul de “Patafizica” (stiinta solutiilor imaginare) creat de Alfred Jarry , prilej de a-si face cunoscute o serie de texte care nu reprezentau un interes deosebit in ochii editorilor din simple ratiuni comerciale. Experimentele sale literare din cadrul Colegiului sunt insa gustate de prieteni sau personalitati literare ale vremii precum Albert Camus, Jean-Paul Sartre, Raymond Queneau, Eugen Ionescu (membru al Colegiului).

Perioada anilor 1950 este una de intensa preocupare in plan muzical. In februarie 1955 inregistreaza la studiourile Magellan discul “Le Code de la route”, avandu-l drept producator pe Eddie Barklay. Doua luni mai tarziu intra din nou in studio pentru imprimarea albumului “Chansons possibles et impossibles”. Scrie cu regularitate cronica muzicala, in special in revista Hot Jazz si alcatuieste un almanah de jazz comandat de directorului artistic al studiourilor Philips, Jacques Canetti.

        Boala sa de inima se agraveaza treptat si iremediabil. Sufera un atac de edem pulmonar, un soi de concluzie a muncii sale neintrerupte si a putinelor ore de somn, dar, imediat dupa criza, revine la vechile sale deprinderi. Scrie in continuare, traduce si compune piese pentru Jacques Brel, Serge Gainsbourg, Magali Noël, Darius Milhaud etc. In septembrie 1957, sufera un al doilea atac pulmonar, de data aceasta mult mai grav. Ursula, sotia sa, isi paraseste slujba pentru a-l ingriji. Insa Vian se dovedeste un pacient greu de strunit, preocupat de editarea piesei sale de teatru Les Bâtisseurs d'empire si mai putin de sanatatea sa. Reincepe colaborarea cu revista Constellation si accepta un rol in filmul Les Liaisons dangereuses, jucand alaturi de Jeanne Moreau. Pe 11 iunie 1959, Vian si Jacques Prévert vor fi gazdele unei petreceri de proportii la care sunt invitati printre altii Raymond Queneau, Eugen Ionesco, Jean Ferry si René Clair. Pe 23 iunie, adica 12 zile mai tarziu, Vian se duce sa asiste la avanpremiera unui film facut dupa J'irai cracher sur vos tombes (“Voi scuipa pe mormintele voastre”). Il mana curiozitatea, caci este impotriva acestei ecranizari, convins fiind ca, de vreme ce cartea fusese atat de prost inteleasa de contemporani, filmul, facut dupa viziunea altcuiva, nu avea sorti prea mari de izbanda, riscand sa-l dezamageasca pana si pe el, Boris Vian. Tocmai de aceea nu se arata entuziasmat atunci cand isi vede numele pe ecran. Nu se simte grozav, mai ales ca dimineata a uitat sa-si ia medicamentele. La 10 minute dupa inceperea filmului, se prabuseste de pe scaun. Moartea a fost ultima care a scuipat pe J'irai cracher… .

(luca marius)

    Scrie romane, nuvele, povestiri, piese de teatru, scenarii de film, cronici muzicale, cantece si poezii. Semneaza patru volume cu pseudonimul Vernon Sullivan, printre care si controversatul J'irai cracher sur vos tombes, romanul care i-a adus in egala masura faima si prigoana. Cantecele din lista de mai jos sunt doar cateva din cele 460 de piese muzicale compuse de Boris Vian. Semneaza de asemenea traduceri din limba engleza (Raymond Chandler, Lewis Carro, E. van Vogt) printre care se numara si biografia romantata a trompetistului American de jazz Bix Beiderbecke (1903-1931).

Romane si nuvele  

• 1947 – L'Écume des jours
• 1947 – L'Automne à Pékin
• 1947 – Vercoquin et le plancton
• 1949 – Les Fourmis (culegere de nuvele; trad. rom “Blues pentru o pisica neagra, Univers, Colectia Cotidianul, 2007)
• 1950 – L'Herbe rouge
• 1950 – Le Ratichon baigneur (culegere de nuvele)
• 1953 – L'Arrache-cœur
• 1966 – Troubles dans les Andains
• 1970 – Le Loup-garou (culegere de nuvele)
• 1970 – Les Lurettes fourrées (culegere de povestiri)

 Sub pseudonimul  Vernon Sullivan :

• 1946 – J'irai cracher sur vos tombes
• 1947 – Les morts ont tous la même peau
• 1948 – Et on tuera tous les affreux
• 1950 – Elles se rendent pas compte

Teatru 

• 1947 – L'Équarrissage pour tous
• 1950 – Le Dernier des métiers
• 1951 – Tête de Méduse (comedie intr-un act)
• 1952 – Série Blême
• 1955 – Le Chasseur française (vodevil – pe muzica lui Stéphane Varègues)
• 1962 – Le Goûter des généraux
• 1965 – Adam, Ève et le troisième sexe
• 1967 – Les Bâtisseurs d'empire
• 1967 – Cinémassacre ou les cinquante ans du septième art

Poezie 

• 1948 – Barnum's Digest (culegere de 10 poeme)
• 1949 – Cantilène en gelée
• 1962 – Je voudrais pas crever
• 1963 – Cent sonnets

Cantece

• 1954 – Le Déserteur
• 1955 – La Complainte du progrès
• 1955 – La Java des bombes atomiques
• 1955 – Le Petit Commerce
• 1956 – Le Blouse du dentiste
• 1957 – Fais-moi mal Johnny