Miercuri, 11 martie, Colecţia Literatura Cotidianul şi editura Univers te invită la o noapte albă cu “Zilele regăsirii mele”, romanul scriitoarei napolitane Elena Ferrante.

E chinuitor să vorbeşti despre o carte precum “Zilele regăsirii mele” din postura unui animal cu barbă, numit generic, bărbat. Chinuitor din două motive: în primul rând pentru că e vorba despre disperarea unei femei abandonate aparent fără motiv după cincisprezece ani de căsătorie,  iar pe marginea unei asemenea teme nu încape multă filosofie; în al doilea rând pentru că orice individ (iarăşi generic, bărbat) care va citi cartea, va resimţi nodul amar al unui sentiment de vinovăţie din simplul motiv că va conştientiza întreg  dezastrul pe care îl poate stârni în viaţa unei femei – căci, oricine are un penis viu, e un potenţial vinovat.  O soluţie de bun simţ ar fi o tăcere pioasă, sau, cel mult, o bolboroseală din care ar trebui să se înţeleagă, după o încordare serioasă a auzului, un “...cer scuze” (hai, toţi bărbaţii în cor). Orice altă înşiruire de cuvinte ar suna ca o jignire murdară adusă cărţii. Da, e o carte atât de bine scrisă încât uneori uiţi să respiri; o carte în care poţi recunoaşte atâtea adevăruri încât rişti să rămâi deformat după lectura ei. O carte care, culmea, nu ia apărarea nimănui şi nu acuză pe nimeni. Ceea ce face orice comentariu cu atât mai dificil.

Una din concluziile care se desprind ca aburul din cartea Elenei Ferrante este aceea că nu există niciodată o logică în suferinţă, căci altminteri ne-am putea echipa din timp pentru a putea face faţă.... .  Se suferă alandala, fără cap şi coadă. Deseori, suferinţa nu suportă atitudinea pasivă. Dimpotrivă, sare sus, la beregată, vrea sânge curat. Olga (un nume cu o sonoritate disperată) nu înţelege nimic. Acesta este primul ei motiv de suferinţă setoasă de sânge. La drept vorbind, nu vrea capul nimănui, ci doar răspunsuri corecte, deşi are lucida intuiţie că în viaţa de cuplu nu există niciodată corectitudine în răspunsuri, după cum nu poate fi vorba de corectitudine în întrebări. Căci dacă există corectitudine, atunci nu există strop de iubire. Aceşti doi termeni, corectitudine şi iubire, abia se suportă unul lângă celălalt într-o frază, darămite în viaţa reală. Cu toate acestea, Olga vrea un răspuns corect şi concret la o întrebare care începe cu “De ce ...” şi continuă cu “soţ”, “târfă blondă”, “tânără”, “...fragedă”, “ţâţe mari”. Răspunsul “Tocmai de aceea!” n-o mulţumeşte pentru că nu este suficient de concret. Iar atunci când înţelege absurditatea lui “tocmai de aceea”, suferinţa lasă loc demenţei.

Mario, Carrano, până şi micul Gianni, sunt prezenţe fantomatice, întruchipări ale răului trecut, prezent, viitor şi necesar. Cu toate acestea Olga le sacrifică acestor trei prezenţe masculine din viaţa ei ceea ce poate fi sacrificat. Fără remuşcări. Dar şi fără speranţe noi. Moartea lui Otto pare salvatoare; adună gânduri, lămureşte drame, apropie oameni, vindecă răni grele. Otto e un simplu câine lup. Care, mort, preţuieşte mai mult decât viu. Aşa este, uneori, soarta câinilor!

Luca Marius