Boris Vian s-a născut pe 10 martie 1920, la Ville d’Avray, lângă Paris. Tatăl său, Paul Vian, era beneficiarul unei rente care reusea sa asigure cu usurinta nevoile financiare ale intregii familii. Yvonne Woldermar Ravenez, mama lui Boris, provenea la rândul ei dintr-o familie înstărită graţie tatălui său, Louis-Paul Woldermar – proprietar, director şi administrator al mai multor societăţi industriale.

Copilăria lui Boris a fost una fericită, deşi el însuşi a fost un copil precoce care la 5 ani stia deja să scrie şi să citească, iar la 8 se putea lăuda cu lecturi din Corneille, Racine şi Moliere. În 1929 – an rămas în istorie pentru debutul crizei care a afectat toate marile puteri financiare ale lumii, Paul Vian îşi pierde renta şi se vede nevoit să închirieze vila sa familiei Menuhin (parintii celebrului violonist Yehudi Menuhin) şi să se mute într-ocasă mult mai modestă. Veniturile se dovedesc însă neîndestulătoare, iar Paul Vian, cu toata spaima sa de munca, este silit de context să-şi ia o slujbă, întâi de traducător de texte din engleză şi apoi de angajat al unei companii farmaceutice.

După împlinirea vârstei de 12 ani, Boris Vian se confruntă cu primele semne ale bolii de inimă care îl va însoţi toată viaţa. Asta nu-l împiedică să-şi ia bacalaureatul în limbi clasice (1935), filozofie şi matematici (1937) la liceul Condorcet din Paris. La începutul anului 1938 ia primele lecţii de trompetă, fascinat fiind de acordurile de jazz şi de muzica lui Louis Armstrong. După câteva luni de chin, renunţă. Ceea ce îl determină să reia studiul este un concert susţinut la Paris de Duke Ellington la care Boris Vian va participa din sala, ca spectator. După acest concert, împreuna cu Alain Vian, Lélio Vian (fraţii săi), Francois Rostand şi alţi câţiva muzicieni, Boris pune bazele primei sale trupe – Accord Jazz.

În iunie 1939 este admis la École Centrale des Arts et Manufactures. Pe 3 septembrie izbucneşte războiul şi boala sa de inimă îl salveaza de la mobilizare – un noroc care l-a ocolit însă pe Lélio, fratele sau mai mare. În calitate de civil, Boris face cunoştinţă cu Michelle Léglise, cea care îi va deveni soţie pe 5 iulie 1941, la biserica Saint-Vincent-de-Paul din Paris.

Michelle este cea care îl va încuraja în primele lui demersuri literare, oricum nevinovate ca scop, de vreme ce Vian nu se gândea la scris decât ca la o metodă neobişnuită de a-şi amuza prietenii, parinţii, soţia şi colegii de trupă. Treptat însă, încurajările venite din partea tuturor îl determină să privească lucrurile cu ceva mai multă seriozitate.

În primăvara lui 1942 ia naştere grupul Abadie-Vian, o trupă de jazz compusă din clarinetistul Claude Abadie şi fratii Vian – Alain (baterie), Lélio(chitara) şi Boris (trompetă). Ulterior se vor alătura Jackie Daubois (pian) şi Edouard Lassal (violoncel). În aceasta nouă formulă, orchestra va susţine mai multe concerte în diverse cluburi din Paris şi va participa la a şaptea ediţie a turneului de amatori, producând o excelentă impresie presei de specialitate, mai puţin juriului care va depuncta prestaţia, inspirată de noul val american din New Orleans ( operele americane, fie ele cărţi, filme, piese muzicale etc. au fost interzise sub Ocupaţie ). Mai târziu, 1947, se va deschide la Paris un club de jazz numit Tabou, situat în 33 rue Dauphine. Aici fraţii Vian îşi vor muta cartierul general şi, graţie lor, publicul parizian va avea ocazia să vadă şi să asculte cateva legende ale jazz-ului american – Miles Davis, Sidney Bechet, Roy Eldridge; un loc frecventat adesea de scriitori precum Queneau, Sartre, Camus, Andre Breton etc.

În iunie 1942 Boris Vian obţine diploma de inginer şi se angajează la AFNOR (Association Française de Normalisation - Asociatia Franceza de Standardizare), post pe care îl abandonează în 1946 pentru o slujbă la “Office professionnel des industries et des commerces du papier et du carton”. Îl cunoaşte pe Raymond Queneau, în acel moment secretar general la Gallimard, cel care îi va pune în faţă primul contract de autor pentru romanul Vercoquin et le Plancton. Deşi la finalul lui 1946 Vian avea deja trei romane scrise, singurul care a vazut lumina tiparului în acel an a fost J'irai cracher sur vos tombes, publicat sub pseudonimul Vernon Sullivan. O carte care va stârni un scandal monstrous, începand cu acuzaţia de ultraj la bunele maniere. Episodul s-a transformat într-un circ public atunci când un poliţist, pe numele său Émile Rougé, şi-a ucis soţia, lăsând pe cadavru cartea lui Vernon Sullivan (alias Vian) deschisă exact la pagina la care personajul principal al romanului îşi asasinează soţia în exact acelaşi mod. Vian, deşi publicase sub pseudonim, este pus sub urmărire penală sub acuzaţia de ‘asasinat prin procură’. In cele din urmă, în august 1947, acuzaţiile vor fi retrase, însă scandalul va aduce în visteria editorului său sume fabuloase.

Împreună cu Michel Arnaud şi Raymond Queneau, scrie mai multe scenarii de film şi pune bazele unei societăţi de producţie ce va fi numită ARQUEVIT (ARnaud, QUEneau, VIan). Publică romanul L'écume des jours (trad. rom. “Spuma zilelor”), considerat de Queneau drept "cel mai mişcător roman de dragoste contemporan". Cartea nu se bucură de succesul la care se aştepta Vian şi la care sperau editorii săi, însă veniturile obţinute de pe urma vânzărilor scandalosului volum J'irai cracher sur vos tombes îi vor permite sa abandoneze meseria de inginer.

În 1948 Vian îşi recunoaste oficial meritul şi vina de a fi scris J'irai cracher sur vos tombes, dezvăluind astfel misterul lui Vernon Sullivan şi permiţând detractorilor săi o noua acuzaţie la adresa sa, de data aceasta pentru romanul Les morts ont tous la même peau (semnat tot sub pseudonimul Sullivan). Complicaţiile se ţin lanţ: pe 3 iulie 1949 romanul J'irai cracher… este interzis prin decret ministerial. O comisie a fiscului demarează o serie de investigaţii în urma carora rezultă un nou cap de acuzare: Vian şi editorii săi sunt incriminaţi pentru neplata impozitelor de pe urma vânzărilor de carte. Vian scapă de sub acuzaţia de evaziune fiscală, în schimb, în mai 1950, este condamnat la plata a 100.000 de franci amendă pentru ultraj la bunele maniere.

În iunie 1950 o cunoaşte pe Ursula Kübler, dansatoare în trupa de balet a lui Roland Petit. “Cunoştinţa” nu rămâne fără urmări, în ciuda timidităţii lui Vian. Mariajul lui cu Michelle Léglise se afla în acel moment într-un punct mort. Boris obişnuia să se hlizească des în compania actriţelor, iar Michelle să suspine în preajma cântăreţilor de jazz bine clădiţi. La 8 februarie 1954, Ursula Kübler devine noua soţie a lui Vian.

Se înscrie în Colegiul de “Patafizică” (ştiinţa soluţiilor imaginare) creat de Alfred Jarry , prilej de a-şi face cunoscute o serie de texte care nu reprezentau o zonă de interes deosebit în ochii editorilor din simple raţiuni comerciale. Experimentele sale literare din cadrul Colegiului sunt însă gustate de prieteni sau personalităţi literare ale vremii precum Albert Camus, Jean-Paul Sartre, Raymond Queneau, Eugen Ionescu (membru al Colegiului).

În februarie 1955 înregistrează la studiourile Magellan discul “Le Code de la route”, avându-l ca producator pe Eddie Barklay. Două luni mai târziu intră din nou în studio pentru imprimarea albumului “Chansons possibles et impossibles”. Scrie cu regularitate cronică muzicală, în special în revista Hot Jazz şi alcătuieşte un almanah de jazz comandat de directorul artistic al studiourilor Philips, Jacques Canetti.

Boala sa de inimă se agravează treptat. Suferă un atac de edem pulmonar, un soi de concluzie a muncii sale neîntrerupte şi a puţinelor ore de somn, dar, imediat dupa criză, revine la vechile sale deprinderi. Scrie romanul Smulgătorul de inimi, traduce şi compune piese pentru Jacques Brel, Serge Gainsbourg, Magali Noël, Darius Milhaud etc. În septembrie 1957, sufera un al doilea atac pulmonar, de data aceasta mult mai grav. Ursula, soţia sa, îşi părăseşte slujba pentru a-l îngriji. Vian reîncepe colaborarea cu revista Constellation şi acceptă un rol în filmul Les liaisons dangereuses, jucând alături de Jeanne Moreau. Pe 11 iunie 1959, Vian şi Jacques Prévert vor fi gazdele unei petreceri de proporţii la care sunt invitaţi printre altii Raymond Queneau, Eugen Ionesco, Jean Ferry si René Clair. Pe 23 iunie, adică 12 zile mai târziu, Vian se stinge din viaţă într-o sală de cinema, la avanpremiera unui film făcut dupa J'irai cracher sur vos tombes (“Voi scuipa pe mormintele voastre”). Nu împlinise 40 de ani....

Este autor de romane, nuvele, povestiri, piese de teatru, scenarii de film, cronici muzicale, cântece şi poezii. Semnează patru volume cu pseudonimul Vernon Sullivan, printre care şi controversatul J'irai cracher sur vos tombes, romanul care i-a adus in egală măsură faima si prigoana. Semnează de asemenea traduceri din limba engleza (Raymond Chandler, Lewis Carro, E. van Vogt) printre care se numara si biografia romantata a trompetistului American de jazz Bix Beiderbecke (1903-1931).

Romane si nuvele  

• 1947 – L'Écume des jours
• 1947 – L'Automne à Pékin
• 1947 – Vercoquin et le plancton
• 1949 – Les Fourmis (culegere de nuvele; trad. rom “Blues pentru o pisica neagra, Univers, Colectia Cotidianul, 2007)
• 1950 – L'Herbe rouge
• 1950 – Le Ratichon baigneur (culegere de nuvele)
• 1953 – L'Arrache-cœur (trad. rom. “Smulgătorul de inimi”, Univers, Colecţiile Cotidianul, Literatura)
• 1966 – Troubles dans les Andains
• 1970 – Le Loup-garou (culegere de nuvele)
• 1970 – Les Lurettes fourrées (culegere de povestiri)

 Sub pseudonimul  Vernon Sullivan :

• 1946 – J'irai cracher sur vos tombes
• 1947 – Les morts ont tous la même peau
• 1948 – Et on tuera tous les affreux
• 1950 – Elles se rendent pas compte

Teatru 

• 1947 – L'Équarrissage pour tous
• 1950 – Le Dernier des métiers
• 1951 – Tête de Méduse (comedie intr-un act)
• 1952 – Série Blême
• 1955 – Le Chasseur française (vodevil – pe muzica lui Stéphane Varègues)
• 1962 – Le Goûter des généraux
• 1965 – Adam, Ève et le troisième sexe
• 1967 – Les Bâtisseurs d'empire
• 1967 – Cinémassacre ou les cinquante ans du septième art

Poezie 

• 1948 – Barnum's Digest (culegere de 10 poeme)
• 1949 – Cantilène en gelée
• 1962 – Je voudrais pas crever
• 1963 – Cent sonnets

Cantece

• 1954 – Le Déserteur
• 1955 – La Complainte du progrès
• 1955 – La Java des bombes atomiques
• 1955 – Le Petit Commerce
• 1956 – Le Blouse du dentiste
• 1957 – Fais-moi mal Johnny